Biserica iezuită St. Ignatius din Frankfurt

Ignatiuskirche se află la nr. 60 pe Gärtnerweg și e deschisă zilnic până la ora 18.00.
N-am reușit să aflu informații despre înălțimea turlei (probabil că scria în pliant, dar nu mi-am notat). 

Ajunsă pentru prima oară la Frankfurt și însoțită de Vio, o prietenă care locuiește în zonă, nici n-am început bine plimbarea prin oraș, că am observat un turn masiv din beton care se ridica deasupra copacilor, pe o stradă din apropiere. Ciudata arătare m-a atras ca un magnet, așa că am început să caut și restul clădirii, convinsă că o să găsesc o construcție industrială. Nu mi-a dat prin cap că acel turn era de fapt o clopotniță, fiindcă până atunci nu mai întâlnisem biserici atât de atipice și nici nu eram familiarizată cu arhitectura brutalistă (neluând în calcul blocurile comuniste). E drept, imensul edificiu te cam strivește, dar mie mi-a trezit și o grozavă fascinație.

Parterul e o minunăție de sticlă și metal. Tot aici se află și baptisteriul, cu o cristelniță din marmură.

Experiența cu adevărat interesantă a urmat abia după ce am pătruns în interior. Vio a dispărut la etaj, dar eu am mai stat o vreme în holul din sticlă și metal, entuziasmată de jocurile de forme și culori. Parterul (unde se află baptisteriul cu o cristelniță din marmură) a fost doar aperitivul dinaintea încăperii principale, care se ivește treptat pe măsură ce urci scările. Spațiul larg și înalt e deopotrivă copleșitor și extraordinar, în ciuda faptului că nu are o ornamentație bogată și nici nu prea se încadrează în standardele de frumusețe. Impactul este însă formidabil, datorită pereților imenși, dezgoliți și cenușii, în contrast cu brâurile de vitralii, care aruncă pete colorate pe podea în zilele însorite. Cred că am stat aproape o oră în biserică, explorând fiecare colțișor. 

Încăperea unde se oficiază slujba religioasă se află la etaj. Pe măsură ce urci scările, priveliștea devine copleșitoare.

Fiindcă Vio știe germană (eu nu), ne-am informat despre istoricul clădirii dintr-un pliant. Biserica este închinată fondatorului ordinului iezuit, Ignatius Loyola (1491-1556) și a fost construită începând cu 1962, fiind inaugurată în 1964. Cu ocazia asta am aflat de arhitectul Gottfried Böhm, care are în portofoliu numeroase lăcașuri de cult și clădiri laice pe tot cuprinsul Germaniei. St. Ignatius e o gigantică structură din beton, iar interiorul simbolizează un cort care adăpostește poporul rătăcitor în deșert. De aici cele trei falduri inegale ale tavanului, care pornesc radial din copacul vieții (aceleași falduri, tipice pentru Böhm, se regăsesc și la biserica din Neviges, cea mai cunoscută lucrare a arhitectului). Ferestrele lungi și înguste sunt decorate cu trandafiri (un simbol al Fecioarei Maria și al rozariului), iar fereastra de deasupra altarului ilustrează tufișul arzând, cel din care Dumnezeu i-a vorbit lui Moise. 

Din copacul vieții (aflat în stânga imaginii) pornesc cele trei falduri inegale ale tavanului.
Probabil că prin interiorul copacului urcă scara care duce în vârful clopotniței (oare câte trepte or fi până sus?).  

Vitraliile mi s-au părut nespus de frumoase, în contrast cu zidurile aspre și cenușii.
Am avut noroc și de o zi însorită (în fine, vremea era de-a dreptul caniculară).

Biserica era pustie și ne-am putut plimba peste tot, dând ocol altarului și examinând puținele obiecte de cult care împodobesc incinta (presupun că tot Gottfried Böhm, care e și sculptor, a creat candelabrele și sfeșnicele din metal al căror model se regăsește pe copacul vieții). Crucifixul este din secolul 16, o Madonă cu pruncul – din secolul 17, în capela din stânga se află o mică Pietà din nordul Italiei, iar în capela din dreapta – o copie după „Cina cea de taină” a lui Leonardo da Vinci, realizată de Robert Burke. N-am reușit să le fotografiez, fiindcă prin cotloane era beznă și încă nu mă pricepeam să folosesc aparatul pe care-l achiziționasem recent.

În prim-plan se poate desluși un sfeșnic modernist. În plan secund este altarul.

Crucifixul este din secolul 16, iar vitraliul de deasupra altarului simbolizează tufișul în flăcări.
În cadru a încăput și o mică parte din copacul vieții, în partea dreaptă a imaginii.

Gottfried Böhm s-a născut în 1920 într-o familie de arhitecți (tatăl, Dominikus Böhm, a construit numeroase biserici în Germania) și, în primii ani după terminarea studiilor, a lucrat la biroul tatălui până la moartea acestuia, în 1955, când a preluat afacerea. Până în 1959, Böhm proiectase nu mai puțin de 39 de biserici. Printre influențele sale se numără Ludwig Mies van der Rohe (un reprezentant al minimalismului în arhitectură) și Walter Gropius (inițiatorul curentului Bauhaus). Deși lucrările sale sunt clasate drept expresioniste, brutaliste sau post-Bauhaus, Böhm consideră că stilul lui este unul personal, care „creează legături între trecut și viitor, între lumea ideilor și lumea fizică”. A făcut parte din societatea pentru reconstruirea orașului Cologne și a proiectat, pe lângă biserici monumentale, muzee, centre civice, locuințe, clădiri de birouri și apartamente. Böhm, care e încă în viață și locuiește la Cologne, a primit Premiul Pritzker în 1986. O listă cu lucrările lui poate fi consultată aici. 

Prin vitraliile cu trandafiri, soarele împânzește pardoseala cu pete de culoare.